Era ca-n primii zori și-un rest de Lună
Înfiora tăcutele ființe
Trecute de-ale nopții suferințe
Sub vuietul sălbatic de furtună.
Albastrul din lumina sângerie
Era atât de rece-n ziua-ceea,
Încât părea o parte din mareea
Neliniștilor dintr-o agonie.
Pământul răsufla o ceață care
Se întindea pe firele de iarbă
Făcând alunecarea zilei oarbă
În timpul implorând abandonare.
Doar pe un lujer scurt, o vietate
Își lepăda veșmântul ce-o-nchistase
În visuri care-i promiteau mătase
Și zbor maiestuos în libertate.
Odată cu o rază de lumină,
Tot ce părea sinistru-n dimineață,
I-a devenit credința într-o viață
De-o zi, măcar, senină și deplină.
Sensul versurilor
Poezia descrie transformarea unei vietăți, probabil o insectă, dintr-o stare inițială dificilă într-una de libertate și frumusețe. Metafora centrală este cea a metamorfozei, sugerând speranța și credința într-o viață mai bună, chiar și efemeră.