Ce liniște e astă-seară-n casă!
E ca aceea, veche, de demult
Și-mi place vocea ei să o ascult –
Mă-nvăluie, m-atrage, e frumoasă.
Nu mi-am dorit așa o seară tristă,
Dar, dacă e aici, pot s-o admir
În mersul ei ușor, ca de zefir
Și c-o aromă cum nu mai există.
Valsează, e desculță, e ușoară,
Aud, cumva, o muzică de dans,
Prin fum, se deslușește un balans,
Iar muzica devine mai bizară.
Mă vede și, în fumul de țigară,
Se-apropie șoptindu-mi câte-un vers
Adus din praful timpului ce-a șters
Din amintirile de-odinioară.
Sunt versuri sacre, strălucind în rime
Pe care-ncerc să le notez febril,
Dar sunt oprit de-un sunet de mobil,
Iar liniștea dispare-n întregime.
– Alo, sunt eu, nu-ți este dor de mine?.
Daniel Visan-Dimitriu
(5 oct. 2014, Vol.”Gândul pierdut”)
Sensul versurilor
Poezia descrie o seară liniștită, dar încărcată de nostalgie și amintiri. Naratorul este învăluit de o prezență misterioasă, posibil o amintire personificată, dar momentul este brusc întrerupt de un apel telefonic, spulberând liniștea și magia.