Se simte o briză la marginea mării
Când Soarele-apune și-ndeamnă spre mal
Mănunchiuri de raze, purtate pe val
În vuiet ce-i cânt de iubire-nserării.
Îmi pare, nisipul, că arde și-așteaptă
Să vină, din ceruri și Lună, sărut,
Din stele – răcoarea și-n vârfuri, tăcut,
Un vis ce-a mai fost, alintându-l în șoaptă:
„Te-ai rupt din eter, devenind o-ntâmplare,
Un înger al nopții, plecat și căzut
În lumea prin care, pustiu, abătut,
Un țărm își plângea depărtarea de mare.”
Ai vrut să-i unești cu fărâme din tine,
Iar lacrimi de mare, purtate pe val,
Să-i fie săruturi cu iz de coral
Și-atingeri cu rostul durerea-i s-aline.
Tresare nisipul, iar visul dispare
Lăsându-i, ca urme-ale șoaptelor-vis,
Mici semne ce par că, în el, au înscris
Povestea iubirii c-un țărm și o mare.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste melancolică dintre un țărm și mare, personificate printr-un înger căzut. Versurile evocă sentimente de dor și de legătură profundă cu natura, sugerând că iubirea lasă urme chiar și atunci când dispare.
