Pășești prin toamna care-a așternut
un ruginiu frumos, de frunze moarte,
iar mersul tău le-atinge-n scurt sărut,
foșnindu-le cu pas ce le desparte.
Acum, nu mai contează dac-au fost
sub razele de soare împreună:
și-au împlinit menirea și un rost,
iar vremea lor a trebuit s-apună.
Covorul ce-au format și un apus
ce te alintă în culori de seară,
te fac să te așezi, cu gândul dus,
și lacrimi, printre pleoape, să-ți apară.
Sunt amintirile ce s-au trezit
și, prin străfunduri, caută ieșire,
dar ochii tăi deja s-au limpezit
în seara unei toamne de iubire.
Privești apusul, frunzele, și-un cer
cu norii albi, pufoși, lipsiți de țel
în lipsa vântului-corăbier,
te uiți la ceas și-aștepți să vină el.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare melancolică printr-o toamnă târzie, unde frunzele moarte și apusul evocă amintiri și sentimente de iubire și așteptare. Natura devine un cadru al introspecției și al dorului.