Își scuturase cerul albastrul de safir
În apele curate și-n liniștea deplină
A lacului de munte cu-adâncuri elixir
Pe care îngeri stranii îl beau și îl suspină.
Ei vin din zări pătrunse de-al nopților mister
Atunci când din străfunduri răzbate o lumină
Asemeni licăririi tristeților din cer
Când cad, ascunse-n taină de-o ultimă cortină.
Apare dintre ape, strălucitoare, zeea
Și își întoarce fața spre lacul liniștit
În care-și duce viața și-n care e aceea
Slăvită în adâncul din care a ieșit.
C-un deget ca un murmur al unui vechi descântec,
Atinge-oglinda calmă a celui desemnat
Din unde să pornească al îngerilor cântec
Sub mantia de stele din care au plecat.
Pe maluri, aripi negre se luminează-ndată
Cuprinse de lumină și se înalță-n cer
În zbor pe vechea cale, aceea de-altădată,
Pierdută într-o vreme ascunsă în mister.
Pe lacul ce-și cuprinde iubita-n mâini de ape
Cu mângâieri ce-o poartă în inima-i potir,
Doar Luna mai plutește și-ncearcă să se-adape
Cu elixirul tainic din lumea de safir.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume mistică, guvernată de un elixir tainic. Îngeri și zeițe interacționează într-un cadru natural feeric, sub lumina lunii, într-o atmosferă de mister și spiritualitate.