Ne pierdem în ecouri de strigăte mute,
Priviri ce luceau și sunt astăzi pierdute,
În zori ce-au adus între noi întuneric
Și goluri în visul odată feeric.
Și nu e niciunul în stare să spună
Că dragostea noastră de azi e nebună
Și zguduie noaptea, și urlă în zi
Că încă trăiește în suflete vii.
Și vrea să distrugem cortina ce-apasă
Pe-o scenă de gheață c-o mare crevasă
Ce crește, și crește, în hăuri trăgând
Actori ce se-ncurcă în replici de gând.
Nu știe, sărmana, în zbaterea sa,
Că totu-i decis și e moartă deja,
C-a fost alungată în linii de zări
Curbate pe-alocuri în vagi întrebări.
Nu-i doliu, nu-s lacrimi, nu-s urme pe cer
De îngeri ce cântă-ntr-un cor auster,
Nu-i nimeni să facă orgoliului vină
Când pleacă, nebuna, în zări de lumină.
Sensul versurilor
Piesa descrie o dragoste pierdută și deziluzia care o însoțește. Vorbește despre ecourile strigătelor mute și despre cum un vis odată feeric s-a transformat într-unul plin de goluri. În final, orgoliul este cel care pleacă în zări de lumină, lăsând în urmă doar amintiri și regrete.