Închid orice fereastră către lume
iar mintea, în genunchi, o fac s-aştepte,
căci vreau ca inima să mă îndrume,
şi să mă-nalţ, din nou, pe-acele trepte
spre neştiut, dar într-un loc anume.
Mi-e dor şi-mi fac un pod format din gânduri
în care ea-mi apare şi mă poartă
prin lumi săpate-n timp, ca mici intrânduri,
ascunse, netrecute pe vreo hartă,
nescrise, dar citite printre rânduri.
E şi reală, e şi plăsmuire,
dar este ea, aşa cum am iubit-o,
aşa cum e, doar o închipuire,
iubirea ce reală am simţit-o,
perechea mea în marea nemurire.
Ajungem, împreună, în ţinutul
în care poţi ajunge doar în visuri
ce te îndeamnă spre necunoscutul
din alte lumi, numite paradisuri,
în care în prezent, e doar trecutul.
Am lacrimi în priviri când văd căsuţa
şi muntele ce-l port în amintire,
pridvorul, scaunele şi măsuţa,
laguna încărcată de iubire,
coliba de pe plajă şi bărcuţa.
Îmi simt fiori în inimă, iar podul
prin care gândurile-mi sunt legate
se rupe. Mintea e, din nou, zăvodul
cu simţuri agere, sofisticate,
temut străjer, ce-şi ocroteşte codul.
Sensul versurilor
Piesa explorează dorul profund și amintirile legate de o iubire trecută, idealizată într-un peisaj mirific. Naratorul oscilează între realitate și fantezie, construind un refugiu mental unde iubirea încă există.