Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,
Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,
Căci n-ai ştiut de truda – din suflet când le-am scos
Şi mi-a rămas cărarea pustie de folos.
M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer
Şi-am aşteptat să treacă zăpada şi să sper
Că-ţi vei dori urcuşul spre culmi pierdute-n nori,
Dar codrii de la poale ţi-au fost neprimitori.
Şi-am zis atunci: „Pădure, pădure-am să mă fac,
Să pot să-ţi fiu răcoare, să-ncerc să-ţi fiu pe plac.”,
Dar paşii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit
Tot verdele prin care potecă ţi-am croit.
Mi te-am dorit aproape şi m-am topit în vânt,
Să-ţi vin pe neştiute, să nu te înspăimânt
Cu adierea-mi blândă, în visul tău târziu,
Să te sărut pe umăr şi numai eu să ştiu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul unei iubiri neîmpărtășite și sacrificiul făcut pentru persoana iubită, care nu reușește să vadă eforturile depuse. Vorbitorul se transformă în diferite elemente ale naturii pentru a se apropia de cel iubit, dar este mereu respins sau ignorat.