Într-o zi când Toamna se-alinta-n oglindă,
Mi-am trimis privirea chipul să i-l prindă
În strânsori de raze-nchipuind o plasă
Trasă-adânc în suflet, să îi fie casă
Și să-ncerce-acolo focul să aprindă
Cât să-mi pară viața, iar, misterioasă.
Gândurile-mi, toate, au înconjurat-o
Murmurând întruna: “Vrei mireasă, iat-o! ”
Nu-mi păsa de verde, nici de primăvară,
Nu voiam nici vara să mă-ncingă, iară;
Eu, cu Toamna-n suflet, viața am luat-o
Ca pe-o alta nouă, auxiliară.
Și-mi cântam pe struna frunzei ruginite,
Îmi scriam iubirea-n foi îngălbenite,
Norilor de ploaie le făceam în ciudă
Și-i goneam cu vântul, doar să nu audă
Vaierul din roze care mor. Și, uite:
Cine-a zis că viața e, în toamnă, crudă?.
Daniel Vișan-Dimitriu
(27 oct. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o afinitate pentru toamnă, văzută ca un anotimp al iubirii și al reînnoirii personale. Vorbitorul își găsește inspirația în frumusețea melancolică a toamnei, ignorând convențiile și îmbrățișând o perspectivă nouă asupra vieții.