Își lasă noaptea falduri de penumbre
La marginea pădurii unde tu,
O umbră printre alte mii de umbre,
Trăiești de când i-ai spus iubirii: “Nu”.
Căci l-ai iubit, dar el iubea pe-o alta
Și-ai reușit, o vreme să suporți,
Iar mintea ta a devenit unealta
Ce ți-a deschis, umilă, alte porți.
Și ai ales: ai hotărât că viața
Așa cum ți-o doreai, nu poate fi,
Și numai tu poți să începi prefața
La tot ce-n alta, nouă, vei trăi.
Pădurea, grota și singurătatea
Sunt o alegere doar de moment,
Căci ai puterea, ai și libertatea
De a gândi, când timpul e absent.
În semiîntuneric, o scânteie
Devine foc în vatra ta cea rece,
Și-ți încălzește chipul de femeie
Ce vrea iubirea-n lacrimi s-o înece.
Daniel Vișan-Dimitriu
(26 oct. 2016, Vol. “Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele unei femei care se retrage în singurătate după o dezamăgire în dragoste. Ea reflectă asupra alegerilor sale și asupra posibilității unui nou început, găsind o scânteie de speranță chiar și în întuneric.