Nu-i materie viața, este pură energie.
Nașterea-i e amnar, vâlvătaia-i făclie,
Începutu-i fragil, întețitu-i cu suflul,
Roșu-i este sclipirea, rug îi e începutul.
Vântul nu o doboară, îi dă-nalt, o iuțește,
Apa-i este ardoarea, în înec o sfârșește.
Emanația-i suflet cum fuiorul de fum,
Rece-ș-are sfârșitul prin cărbune-nspre scrum.
Focul viu e de tânăr, trosnet dă în scântei,
Zgomotul îl înalță exploziv în idei.
Mistuirea-i în plin, tot distruge în cale,
Creatoare-i de crimă, topitor de metale.
Calmu-i este final; din făclie vioaie
Alb-cernitul e spuza, crudul lemn îl îndoaie,
Înțeleptul emană pulsu-i intermitent,
Poate naște un altul transferându-l ardent.
Liniștit redevine, caldu-și pierde-n vigoare,
Se împrăștie-n vânt, rece e, scade, moare.
Va fi doar o amintire flacăra cărăuşă,
Foc și viață se sting, totul este cenușă.
„Energia”-i plecată, pe vecie e dusă!
Reînvierea-i himeră, este doar presupusă.
Este-n van încercarea de întors, reînviat,
La cenușă, cu foc nu dai viață… A-ncetat!
Sensul versurilor
Piesa descrie viața ca o flacără, de la naștere la moarte, subliniind efemeritatea și transformarea energiei. Se concentrează pe ideea că viața, odată stinsă, nu poate fi reînviată.