Mereu târându-se pe jos, cel mai adese,
Se agață dezesperată-n gânduri, sau pe ziduri,
Plecată-ntunecând în zăpeziri, în friguri,
Să nu-i fie văzute detalii, a fi înțelese.
Își trage seva ființei în incolor, neantic,
Lăsând dâră din miezul de unde-i sunt semințe.
E copia luminii ce-o aspiră-n sori, putințe,
În halou-nconjurând-o discret sedus, romantic.
Tipar diform prelung, de neutrini high-speed,
Mesaj de existență când doar difuz se arată,
E simbiotic pură; doar ei sursa nu-i scapă
Și moare totodată! De nu-i, ea umbra, e vid!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura umbrei ca o entitate dependentă de lumină, dar și esențială pentru definirea existenței. Umbra aspiră la lumină, dar în absența acesteia, se transformă în vid, sugerând o relație simbiotică fragilă.