Se gudură de câte ori mă vede
și nu știu să-l privesc, așa, prin sticlă,
fără vreun gând, ce-i pus ca să mă-ntrebe,
sau să-l ador, să-mi fac o inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt..
că oricum nu pierd, chiar şi de trecerea-i unică
și totu-i scurt și pare a fi tot o întâmplare; cică,
e mai bine să mai las din mine, de-o emoție, de-un furt..
.. sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând așa mă țes,
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară și mă edific
retras, știind că sunt dorit
să mă scald trup și suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific..
să rămân probă, cum tapetul;
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum lingurița cu șerbetul,
dintr-un pahar cu apă de cleștar, se savurând de bine..
Nu știu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd risipitor,
oricum.. dar parc-ar trebui să rămân un „avut”
măcar, nu un neștiut, un subiect, decor..
nu doar un gând, un scris.. Riscat.. nevăzător!?
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de introspecție și singurătate, reflectând asupra relației cu sine și cu lumea exterioară. Vorbitorul se simte retras și contemplă asupra propriei existențe, dorind să lase o amprentă, să fie memorabil.