Trec anii peste dragii din morminte,
Se-aștern în pudrerii din stele fine
Chemați din întâmplare-n minți fără cuvinte,
Sau invocați de gazde-n gânduri celestine.
Îi deformăm în minte-n măști uitate
Și ne-nchinăm rar în zile faste.
Aducem gând de-ofrandă cu celeritate
Sperându-ne retur divin, din zile caste.
Ne ia un dor nebun de rămași singuri,
Ne zboară inima cu nod în gât de lacrimi..
Ne-am vrea eroi cerești, să câștigăm castinguri,
Să-i strângem suflet fără trup, fără de patimi.
Suntem înmărmuriți de-a lor tăcere,
Căci tot credeam în farsa de pieire,
Dar și atei de-am fi, credem în reînviere;
.. Ni se destramă ultima speranță către nemurire!.
Și timp, ne trece peste timp cu săbii,
Ce crestături ne lasă-n pielea amintirii..
Ne zboară gând la stolul plin de vrăbii
Din râsul de copil.. la crucile nefirii.
De vii, suntem tot mai ades un suvenir;
E multă lumea prăvălindu-se pe noi,
Plângând.. Ne scurgem picuri către cimitir..
Torentul existenței către lumea de apoi………
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii celor dragi, explorând sentimente de dor, melancolie și căutarea nemuririi. Vorbește despre modul în care amintirile se estompează și despre inevitabilitatea morții, dar și despre speranța reînvierii.