Nu rar, în drumurile-n rătăcire, alene,
Îmi sparge liniștea voită câte-un craniu,
Sau alte oase albite; nu pure! Ca o cremene,
Ce-mi scânteiază gândurile-ntr-un periplu straniu..
Nu de umane oase mă spovedesc cuvinte
Și nici n-am aplecarea să profanez imagini
De părinți dezgropați, să intre alții-n cripte..
Când mă întrebam; de suflet este-un schelet în pagini?.
Mi-ajunge de traseu, în refacerile de zile,
Canini porțelanii, atât de juni adese,
Ce-au fost răpuși, probabil, de semeni, sau eschile
Din vide răzbunări, de-ai mei.. Neînțelese!.
Sau sunt măsele late, să pască câmpuri verzi
Și care n-au scrâșnit să ne dea hrana-n palme.
Și n-au avut nici țipăt, de lamele-n cirezi,
Când sacrificiu a fost la sărbători cu psalme.
Nu, nu-s rebut de minte, n-am aer psihopat,
Că știu de câini în saci, cu roci legați la gură
Și duși în val; „Canalul, de le-ar veni de hac!”..
Și câți miei, mâlc, c-ochi umezi, sunt morți în bătătură!.
Hapsân, să recâștig câmpie din movile
În elan „obștesc” tiranic, am dezvelit tranșee,
De-un timp uitat, războinic; țeste-n colț, juvenile,
Mi s-au rostogolit, spre tălpi, făr-a le ști țară, alee!..
Plecarea către moarte-i retur de sine, în fire,
Ce n-are violență; cum nașterea-i un scurs
Într-un traseu spre finis, iar moartea-i întregire
De un pământ ce-și vede de-al său divin parcurs..
.. Și toți, în echitabil, produși de-o rătăcire!.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea morții ca o întoarcere la sine și o parte naturală a existenței, contrastând-o cu violența și sacrificiile inutile. Vorbește despre descoperirea vestigiilor trecutului și acceptarea destinului uman într-un univers mai larg.