Se-nalță chipul ce-mi atinge buze
Într-un sărut să mă divinizeze
Pe mine-un neștiut, cerându-mi scuze
De-o mulțime de păcate -în mintea-mi- treze.
Și stau urcat în estul de odaie
Cu flacăra de ceară-n mâini prelungi,
Tot așteptând în prosternare inima să-ndoaie
Vis.. ce nu știe iertare nici dacă plângi, plângi.
Mă port într-un breloc, trimis în chip
Transfigurat dintr-un ceva imaginar
De tragic, de sanctificat ca un Oedip
Și umplu o lume cruciată în altar.
Mă scrijelesc în piatră, în lemn, pe pânză,
Să fiu reconoscibil, să fiu seamăn,
C-altfel nici rugile n-ar ajuta să vânză
Nespuse spovedanii către-un spirit geamăn.
Sunt pus să umplu golul de perfid
Mă coborând din negrul fără tonuri
La toate sectele ce se mânjesc pe zid..
Să-nveselească multitudine de Domnuri.
Mă tot întreb cum pot la infinit să sorb
Atâtea vini șoptite-n buze fade;
S-ascundă vinovate falsul morb
Crezând că liturghii se-ascult cum serenade.
Sunt un tapet de cer în trei dimensiuni
Închipuindu-mi că pot fi oprit din goană
De pedepsiri, creând deșertăciuni..
Doar că sunt prins mimându-mă.. o icoană.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de a fi constrâns într-un rol spiritual, de a purta păcatele altora și de a căuta identitatea într-un context religios. Vorbește despre sacrificiu și despre golul interior pe care încearcă să-l umple.