Nu se mai sfârşeşte iarna,
Fulgi aleargă să se cearnă,
Ghioceii au îngheţat..
Suflet mi s-a spulberat.
Peste tot sunt doar troiene,
Picuri s-au lipit de gene
De la lacrimi răscolite..
De-aşteptări nepotolite.
Tot e-un alb de spumă rece;
Pe străzi nimeni nu mai trece..
Doar doi câini se tot miros
În amorul viforos.
Zboară ţepii de cristal
Într-un vuiet maşinal.
Vânt loveşte în ciomege..
Păru-l-am tari şomoiege.
Este tot o hulă rece
Pieptănând ogor, când trece;
Nici respir nu mi-e uşor..
Mâinile-n mănuşi mă dor.
Două ciori luptă cu viaţa
În aerul rece ca gheaţa;
Sunt purtate în neştire
În planaj, ‘n rostogolire.
Sunt pierdut, nimic nu văd,
Înainte-i tot prăpăd
Şi nici urmele-mi din spate
Nu mai sunt.. de vânt suflate..
.. E natura-n Crivăţ strai;
Crudul moş în alb, bălai,
Ce-şi varsă lumii năduf
Răsfirându-şi un zuluf.
Este-o cumpănă de viaţă
Ce-ai avut mereu povaţă;
„Când doar vrei să scapi de moarte
Toate sunt averi deşarte”..
Cred că-i semnul răzbunării;
N-am dat ghes, suflet, rugării
Şi-am plecat dintre bocarte..
Oi scăpa oare de.. moarte?
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă, accentuată de asprimea iernii. Vorbește despre lupta cu greutățile vieții și apropierea de moarte, sugerând că, în fața acesteia, valorile materiale își pierd importanța.