Nu știe să ceară, cunoaște ofrandă.
De rană de trup, sau de spirit… nu știe.
În ger credincios va dormi pe verandă
Și-n zori te deșteaptă-n sublim, feerie.
Un fir de mătase-i ieșit din cocon,
O pulbere fină-n carat de lingou…
Mişcări de-adiere-n atins de-un pardon,
Cum strigăt de dor la iubirea-n ecou.
Șuvițe de miere întinse-n nectar
Las dâră suavă de dulce Zefir.
În pas nu se simte, e-n zbor de Icar
Și haina-i de înger, uman patrafir.
De-atingi, neființa-i precum hologramă
De fum în culori, de-un pastel cafeniu…
Am frica să nu-i rup fuiorul, căci drama
E-n colț… doar așteaptă eroul să-i fiu.
Privirea-i de luciu cu cald de cafea,
În glas cu reflexe-i vioară de Amati…
Expiră elixiruri de crin și lalea…
Vorbirea-i sonată sau lied de Lipatti.
În susurul vorbei, de suflet și calm,
Urechile-mi cântă cineli de Vivaldi…
Răspunde-n fior la recitul de psalm;
În apostol ți-e idol… În străjer, Garibaldi!
Sensul versurilor
Piesa descrie o ființă candidă și fragilă, idealizată de către narator. Acesta se teme să nu-i strice puritatea și inocența, fiind copleșit de frumusețea și delicatețea ei.