Înalță ochii către oglinda dimineții
să-l trezească din visul uitat
și nu face decât să-i crească dezamăgirea,
de copilul gândului..
Nu mai crede în propriul sărut Placebo,
în „mens sana in corpore sano”;
nu există decât uzura, încă de la concepție
sau înainte..
Bile de-un rulment uriaș,
se adunând înnebunite de elixirul frotării evidenței
și care cad fărâmițate de timp în dizgrația mâzgâi, jos,
unde se topesc încet..
Și s-ar turna, se spune, în forme noi
de-amestec;
de noi, cu rugină,
rămânând doar sufletul.. rotirii!
Oare cine-l deține?..
Își pleacă ochii
loviți de sticla ce nu pot pătrunde
pupilele străfundului,
rezumați la o coajă de piele
diformă; ce curios, încrețește fără să se strângă..
Se scurge ca două fire de păr sau trei,
răzlețe
pe marmora de imitație,
în lavaboul Universal..
Poate doar dacă mai are o altă dimineață.. cu suflet?!?
Fărâmiturile n-au nicio importanță;
oricum nu se duce lipsă de bile..
Oare care era sensul mișcării?
Și EL? Era, în ce sens???..
PS
Singura Lege Universală este Legea Aglomerării;
nimic nu există independent!
Indiferent de mărime
și fel!!!
Nimic nu e în expansiune,
ce e o întoarcere la grup!.
D. A. R?!?!?..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de dezamăgire și reflecție asupra sensului vieții și a condiției umane. Vorbitorul se simte uzat și deziluzionat, căutând un sens într-o lume guvernată de aglomerare și interdependență.