M-am mânjit tot pe iris, de la ea,
o minusculă perlată de la cer,
tot adunat pe o cojiță de mister
c-un fir de galben praf… O albăstrea.
Îmi plânge suflet tot privind-o fină,
pierdută-n pajiștea de verde,
se aplecând suav la zborul de albină
și iar zâmbind frugal, să mă dezmierde.
M-aplec cu grijă s-o ating, plăpândă,
de un albastru nemaiîntâlnit, aproape-o boare
de puf fin, pluș pe un firicel, o blândă…
Mi-aș da din viață să pot fi ca ea… albastră floare!
06.06.2011
Sensul versurilor
Piesa exprimă o admirație profundă față de frumusețea delicată a unei albăstrele. Naratorul își dorește să posede puritatea și simplitatea florii, reflectând o melancolie și o dorință de transformare.