E-atâta toamnă părăsită-n jur,
încât să te iubesc mă apucă frica
să nu rămână-n urmă mai nimica,
iar sufletul, al trupului cusur.
Nu mă iubi decât cât tu socoți,
iar inima cât să te-ntinzi ți-o lasă!
Mă-auzi cum mă-ntomnez și nici nu-ți pasă
că peste timp, să treci, nici tu nu poți.
Nu te încrede-n visul nevisat,
cât suntem, tu – stăpână, eu – argat,
care în șapte nopți din săptămână,
prin întuneric se târăsc de mână
tot căutând ce Dumnezeu le-a dat,
sperând că astfel moartea și-o amână!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și frică în contextul unei iubiri efemere, folosind metafora toamnei pentru a sugera declin și pierdere. Vorbește despre incertitudinea viitorului și despre căutarea unui sens într-o lume trecătoare, în timp ce se confruntă cu inevitabilitatea morții.