Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fața fântânilor adânci.
Își revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămași de peste vară.
Pe fruntea care, parcă de toate se uimea,
Pe gura – prea aproape o clipă de a mea.
Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ție.
Când surâdeai, surâsul era de amintiri.
Aveai mișcări domoale și degete subțiri.
Și-aveam să-ți pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veșnic neliniștitei mări.
Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o așterne octombrie pe jos.
Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.
Tăceam. Tăceai. Și luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.
Sensul versurilor
Piesa evocă o seară memorabilă, plină de tăcere și emoție reținută, sugerând o iubire pierdută sau neîmpărtășită. Amintirea persistă, încărcată de detalii vizuale și sentimente nespuse.