Dan Botta – Prăpastia Din Marginea Mării

Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinați, ochii ei
Iubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.
Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc..
Și trupul ei drag se-nfiripă.
Un țipăt prelung, răgușit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Și un alcyon a ieșit
De durere cu pieptul în vânt.
Și halucinați ochii ei
Se aprind și ard vii pe prăpaste
În halucinați ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Și așa tot privesc și ascult
Până-n zori, și din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, și iară.
Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Și-n ce ne privește pe noi
Suntem una și numai iubire.
Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini și pornim
Să vântuim împreună
Cu aripi de trist serafim.
Și să nu credeți cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.