Umbra lui mă urmărește..
Parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umor sănătos,
după poezia „Criticilor mei”, aparținând unui autor, al cărui nume întreg (Mihai?) prin „negura de vremi”, îmi scapă..
Umbra lui mă urmărește peste tot pe unde-aș merge,
Chipul lui îl am în minte, niciodată nu se șterge!
Prea ades mi se întâmplă, să fiu comparat cu dânsul..
(Dac-ar fi să pun la suflet, cred că m-ar lua și plânsul!).
Simpli cititori de carte sau chiar critici de valoare,
Toți îmi spun același lucru: tu ești mic iar el e MARE..
El, Poet, Luceafăr, Soare, cu gândire de savant,
Tu, cometă fără coadă, n-ai nimic, ești diletant!.
El, ca spicul plin de boabe, dumneata, un simplu pai..
Stilul, rima, semnătura, ce mai!.. de la el, le ai!
Nu e zi, să nu îmi spună, câte un apologet:
« Să-l citești, are de toate, e un geniu, e complet! ».
« Ce păcat, că nu mai poate, el, o replică să-ți dea,
Limba să ți-o șlefuiască, precum lemnul la rindea,
Și, ca grâul în combină, să fii bine scuturat,
De neghina și de pleava care te-au contaminat! ».
„Între voi, e diferența ca între stilou și toc.. »
« Ești ca el, din nordul țării, (nu l-ai întâlnit deloc?) „
Iar, capacul peste toate, întrebarea care vine:
« Totuși, cum se face asta, că îl copiezi așa bine? ».
Și când văd cum mă strivește tăvălugul de pareri,
Unele îndreptățite, altele, calomnieri,
Atunci, iată, tuturora, vă voi spune un secret:
Urmăriți trei caractere, (dE), (Em), (gE) din alfabet..
Veți vedea, cum, impozantă, agățată ca un scai,
Este litera „E” mare, UMBRA REGELUI MIHAI (!),
Ca o haină, ea îmbracă, ultimul dintre novici,
„Venusul”, pe-o stea pitică.. (eu sunt cele trei mai mici)..
Prin regatul unde rege e batalul cu pretenții,
Cu zburdălnicie multă peste bunele intenții,
Sunt un miel ce-i tăvălește „saltarelele dactile”,
iambii suitori, troheii, toată pajiștea de file!.
Asta e.. nu am ce face, sunt silit a recunoaște:
Pe islazul poeziei, geniul dumnealui mă paște!
Iarba de sub pomi e fadă, eu vreau una naturală,
Nu un Sybaris de vorbe, poezie de spoială!.
Cu umor, însă nu numai, voi intra și eu în joc,
(Pun pe „foc” un „brat de vreascuri”, iar, deasupra, al meu toc, )
Prin ideea asta clară în vorbirea mea prolixă,
Că Luceafărul se mișcă, Steaua Nordului e fixă!.
Cine-i una, cine-i alta, eu las loc de speculații,
Pâine albă pentru critici amatori de dizertații,
Predispuși la demolarea vorbelor meșteșugite,
Cerul mare-i plin de stele, cu trasee diferite.. D. M. G., decembrie 2010.
Sensul versurilor
Piesa este o parodie autoironică în care autorul se compară cu un poet consacrat, recunoscându-și inferioritatea, dar și exprimându-și dorința de a-și găsi propria voce. El satirizează critica literară și așteptările publicului, sugerând că originalitatea este dificil de atins.