Oricine iubește o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se oprește-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer.
Oricine iubește seninul,
când soarele urcă-n eter,
oricine-și înalță suspinul,
când licăre-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer.
Oricine pe munții albaștri
privește granitul sever,
oricine pe căi de sihastri,
străbate păduri de jugaștri,
e-aproape,
aproape de cer.
Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blândului Miel,
acela e frate cu floare,
cu râul, cu munții, cu marea,
și-oriunde îl duce cărarea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.
Sensul versurilor
Piesa celebrează conexiunea dintre om și natură, sugerând că iubirea și contemplarea frumuseții naturale ne apropie de divinitate. Versurile evidențiază ideea că acceptarea credinței aduce o stare de armonie interioară și unitate cu creația.