Prima ninsoare peste trupul mamei
întâia bobotează de pământ,
precum un bob de grâu culcat în brazdă
departe-i azi de toate câte sunt.
Se scutură de flori cireșul iernii,
cad lespezi de ivoriu efemer
de parcă meșteri mari din Evul Mediu
îi fac un bust de marmură în cer.
Ca mâine îi voi ține pomenirea
de șase luni, de șase mii de ani,
secunda și mileniul sunt egale,
ce trecători suntem, și inumani.
Ea e acum în fața marii taine,
cunoaște tot ce eu nu pot să văd,
contemporană cu atâtea glorii
albite sub cupole de prăpăd.
Și poate că mai mare e cinstirea
care se dă umilei ei făpturi
decât atâtor împărați ai lumii
eternizați în piatră și scripturi.
Ea a avut drept pavăză credința,
smerenia în faptă și cuvânt,
răsplata ei va fi după măsură
așa cum se cuvine unui sfânt.
De astăzi am și eu în veșnicie
un sfetnic scump cu care pot vorbi,
ea m-a-nvățat că moartea nu-i sfârșitul,
e doar o altă stare de-a trăi.
Iată de ce ninsoarea nu mă doare
iar cugetul mi-e clar și împăcat,
iată de ce de moarte nu mă sperii –
precum un bob de grâu în templul verii
făptura mamei va da rod bogat.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus mamei decedate, văzută ca un sfânt. Vorbitorul găsește consolare în credință și în ideea că moartea nu este un sfârșit, ci o transformare, mama devenind un sfetnic veșnic.