Cum te pot chema aici să fii lângă mine,
dragostea mea?
Să cer vântului ce disprețuiește spațiul
să mi te-aducă năvălitoare?
Să cer stelelor ce sclipesc nemuritoare
să te compună pe bolta cerului?
Să cer luminii zilei care ne vede pe amândoi
să ne unească fețele?
Să cer lunii să te reflecte-n ochii mei?
Să cer nopții să-mi refacă sărutul tău
pe buzele mele însetate?
Să cer îngerilor să-mi fie emisari?
Să-i cer lui Dumnezeu să se facă părtaș
și să te răsădească-n mine?
Dar tu ești, dragostea mea, totul,
toate și mai mult:
Tu îți rezemi capul aici pe umărul meu,
tu mă strângi în brațele tale de fetiță,
tu năvălești în mine în orice clipă
și-mi răscolești singurătatea
cu șoaptele unei limbi necunoscute
din care știu numai “te iubesc”.
Tu ești înscrisă în sclipirea stelelor
cu creionul de argint
care nu desenează decât eternitatea.
Fețele noastre sunt aici unite
în lumina zilei căreia îi zâmbim amândoi.
Ochii tăi, și tu toată, se reflectă
în lumina ochilor mei.
Sărutul tău îmi arde pe buze și
se unește cu setea în sărutul
care nu este decât al nostru.
Îngerii poartă mesagii de la tine la
mine și înapoi și de aceea
gând în gând,
ne scriem la fel.
Dumnezeu este părtaș.
El a comis același păcat al majestății
supreme a iubirii
căci El a vrut ca totul să meargă către
răsădirea ta în mine.
Dragostea mea, ești eu, sunt tu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și atotcuprinzătoare, văzută ca o forță divină și eternă. Iubirea este omniprezentă, unind două suflete într-o singură esență, cu Dumnezeu ca martor și părtaș la această uniune.