Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi
Un albastru migrând înflorit peste noi.
Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit
Pe pământul umbrit al bătrânului schit.
Ca un cric rătăcit, ca un veac subțiat
Suntem muți când vorbim despre ce ni s-a dat.
Noi mereu căutăm un albastru de preț
Ce-ntr-un veac este cer și-n alt veac Voroneț.
Pe pământu-ncuibat cu sămânță de somn,
Cresc copaci rămuroși, pirostrii pentru Domn.
Dar acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Poate-albastrul la care fiii noștri revin,
Este limba română tradusă-n senin.
Poate carii stelari noaptea turlele rod,
Poate-altaru-i un pod, poate-albastru-i un cod.
O, acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Dacă noi am putea căuta mai adânc,
Să simțim ce spun ei, să vedem de ce plâng.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra legăturii spirituale cu trecutul și cu locurile sacre, în special cu mănăstirea Voroneț și faimosul său albastru. Versurile explorează ideea că limba și cultura română sunt codificate în acest albastru, invitând la o introspecție profundă asupra identității și a moștenirii culturale.