Vorbește-mă greșiților de bine.
În propriul suflet cad ca într-o groapă.
Când stau culcată-n iarbă lângă apă,
Ca de un mort se teme ea de mine.
O turmă albă visurile-mi paște.
Și toamna pare peste tot egală.
Te-ncredințez cu-această filă goală
Că nici pământul nu mă mai cunoaște.
Când dorul e mai lung decât o moarte,
Halucinez periculoase ringuri,
Trădează sinea, nu putem fi singuri.
Un zid de ochi disting până departe.
E fără sat, sălbatic de frumoasă
Priveliștea ce vine către casă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și alienare, unde eul se simte deconectat de sine și de lume. Natura devine un martor al acestei stări, dar nu oferă consolare, ci mai degrabă accentuează sentimentul de izolare.