Și moartea ta ce blând răni
Răgazul meu până la moarte!
Însingurați și plumburii
Ne-am îngropat în câte-o carte.
Cu-aceste șiruri fără vină
Care te-alungă dintre vii.
Te voi privi de pe colină
Fără să vrei, fără să știi.
Și vei avea, tu, mâna stângă
Întinsă, mirosind a fân.
Va ști să murmure, să plângă
Poemul tău fără stăpân.
Ca printre plopi vei vrea să treci
Și ca-ntr-un spasm vei vrea să scrii.
Simțindu-mi degetele reci
Întinse către tine, vii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și melancolie profundă, evocând imagini ale morții și ale unei priviri de la distanță. Vorbitorul contemplă moartea cu o blândețe paradoxală și se refugiază în amintiri și poezie, simțind o conexiune persistentă cu persoana pierdută.