Crezui, de mic copil, privind pârâul,
în imposibilul învăluit de vaste seri obscure,
de umblători ce folosesc și fier și piatră,
și-nvâltoarea norilor ciudată,
pentru-a pătrunde-n alte lumi.
Înfășurat de coșul arhaicei căruțe
ori de corăbii unduinde,
de liniște și de speranță,
același imposibil precum o-nfiorare
de grădină ce așteaptă,
cu marea despuiată-n noaptea vie,
va crește-n veci în mine – un copil.
O, veșnice străfunduri, provincie eternă,
deja îmi sunteți suflet
Ținut misterios, loc tainic și-mposibil:
pierdutul paradis din ochi privind pârâul, spre asfințitul care,
din moarte, îmi vorbește.
Sensul versurilor
Piesa explorează nostalgia copilăriei și fascinația pentru necunoscut și imposibil. Vorbitorul își amintește de visurile și speranțele din copilărie, legate de natură și de căutarea unui paradis pierdut, chiar și în fața morții.