Îmi place să te văd frumoasă,
Deși, din frumusețea ta,
Eu n-am decât zădărnicia
Imaginii de-atâți visată.
Mi-e drag să știu că al tău suflet
E bun, deși voi aștepta
În van dovezile pe care
Le dai.. când inima ți-e dată.
Și-mi place, fără vreo nădejde,
Să te iubesc așa-n tăcere,
Spre un buchet ce se pălește
Să fiu privirea ce-o arunci..
Sau picătura ce pe geamuri
Alunecă și-n umbră piere;
Un vers uitat, dintr-o poemă
Ce trist începe cu: Atunci..
Așa sunt eu. Poate că versul
Te-ar fi făcut să plângi o clipă..
Și picătura neștiută
Îți răcorea un tainic dor;
Ca și buchetul melancolic
Ce cu-a parfumului risipă,
Putea-ntr-o seară să-ți adoarmă
Încet.. un gând chinuitor.
Și n-ai vrut. Dulce și pribeagă
Rămâi să-nchipuiești femeia..
Eu voi trăi în veci statornic
Acelei clipe ce s-a dus..
Înamorat de-o stea, izvorul
Se mulțumește cu scânteia
Ce-n mica-i lacrimă răsfrânge
Lumina astrului apus!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire neîmpărtășită și platonică, în care naratorul se mulțumește cu rolul de observator și admirator de la distanță. El acceptă zădărnicia acestei iubiri, găsind o formă de consolare în contemplarea frumuseții și bunătății persoanei iubite, chiar dacă nu primește nimic în schimb.