S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri,
Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;
Rarii vișini din grădină au de furcă pân’ la muguri,
Și în locul blândei toamne, iarna dinții și-i arată.
Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,
Un scaiete-nalt și mândru, orizontul îl cuprinde
Întrupând melancolia risipită pe cărări.
Până-n fundul vag al zării se lungește umbra mută,
Și în jalea ce-nfășoară cerul sur și câmpul gol,
Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,
Nu știu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal dezolant, unde un scaiete singuratic devine un simbol al melancoliei și al rezistenței în fața trecerii timpului. Imaginea scaietelui sugerează o formă de stoicism în fața inevitabilei apropieri a iernii.