Tu, care porți spre cimitir
Când jerbe mari de trandafiri,
Când albe crizanteme,
De nu te-ai teme
Și n-ai avea de moarte frică,
Ai șterge lacrima ce-ți pică
Și-ai scutura în vântul serii
Florile durerii,
Simțind că-n darul ce le porți
E viața vie din cei morți.
Tu nici nu crezi
Că cei pe care mergi să-i vezi
Etern într-înșii n-au avut
Decât al corpurilor lut.
În ei pe tine te iubești:
Cu toată fața ta cea tristă
Și-nduioșările din glas,
Din al lor suflet n-a rămas
Decât durerea-ți egoistă:
Tu nici nu crezi
Că cei pe care mergi să-i vezi,
Chiar de-i iubești,
De-i plângi, pe tine te jelești.
Dar ei sunt morți — ca trupul lor
De care ochii jalnici fug,
Iar din smintitul tău amor
Și-atâtea vise mincinoase
Azi ce mai e? un pumn de oase, —
Un pumn de oase-ntr-un coșciug..
— Dar soarele ce moare, încă
Mai râde-n pomii înfrunziți,
Și-n seara clară și adâncă
Mai cântă râul: auziți!
O, voi ce mai trăiți o clipă
În ritmul vieții și-al iubirii
Lăsați pe morți în groapa lor
Să-ndeplinească legea firii.
Și voi, în pripă,
Sorbind mirosul primăverii,
Din vântul care mișcă merii
Înfloriți,
Veți bănui într-o aripă
De pasăre ce trece
Ca un fior,
În umbra unui nor,
În picul rar de ploaie rece,
În vânt când mișcă trandafirii,
Că morții voștri din mormânt
Sunt: apă, umbră, floare, vânt!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea panteismului, sugerând că esența celor morți se regăsește în elementele naturii. Critică, de asemenea, egoismul durerii celor vii, care nu reușesc să vadă dincolo de propria suferință și să perceapă continuitatea vieții în natură.
