Visătoare sub marama ce-i umbrește fața albă,
Stă domnița rezemată de pridvorul din grădină
Și, cum doarme voievodul într-un jeț, ea-ncet suspină,
Pe când luna-i albăstrește peruzelele din salbă!
Ea visează ochii negri ai trimisului străin
Ce-i sărută mâna caldă în smerită-ngenunchiare;
Din a genelor clipire toată patima-i tresare,
Ca un vifor ce pândește-n pacea cerului senin.
Dar mândria, care-ngheață para sângelui domnesc,
Ce de veacuri dă vlăstare tronului moldovenesc,
Frânge visul ei în clipa năzuinței spre păcat.
Și-ntr-o lacrimă-ngropându-și fericirea-ntrevăzută,
Pe când doarme voievodul somn de griji neturburat,
Biruită de căință, ea s-apleacă și-l sărută!
Sensul versurilor
O domniță, prinsă între datorie și dorință, visează la o dragoste interzisă cu un trimis străin. Conștientă de obligațiile sale față de familie și țară, ea renunță la această iubire și se întoarce la soțul ei, voievodul, biruită de căință.