Zeii mei sunt întorsătura
Orbilor ce țin cuvinte
Nedospite între gene
Rumegate
Digerate
Și nepuse-n fraze dure
De un fulger caligraf.
Soarele îmi bate-n gene
c-o pendulă veștejită-n
toamna
muribundei sfinte
frază de-nnoptare.
Tăcerea supremă,
Tăcerea ce cade
Cascadă tăcută a ochilor tăi
Sugrumă spre ziuă
O literă-n coama prelinselor fraze
Uitate de alții mai răi decât tine
Uitate de un mine mai rău decât Eu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tăcerea și uitarea ca elemente definitorii ale experienței umane, sugerând o introspecție profundă asupra relației cu divinitatea și cu sinele. Versurile evocă un sentiment de melancolie și contemplare asupra efemerității și a impactului cuvintelor nerostite.