Nu cred că am trăit atât
încât să-mi împlinesc dorința
de-a decreta un vis căzut
din somnul cu știința
plecatului ce n-a sosit
în casa Primului-venit….
Cum te-am văzut nu te-am văzut
și te privesc, nu te cunosc
Nu te cunosc dar am crezut
Că te-am văzut și recunosc!
Căci tu ești eu și eu sunt tu
Iar alții-n lume nu au loc
și totuși parcă se păru
Că fără alții n-am noroc.
Deci tu ești tu și eu sunt eu
Dar cine-s alții n-am aflat
Că tu ești tu o știu și eu
Dar eu că-s eu e necurat.
O carte n-am citit de mult
Doar o copertă de a ta
O capodoperă, un cult
Ce mă slăvea de ziua mea.
Tu mă citești, eu te citesc
Noi amândoi citim coperți
Tu te iubești, eu mă iubesc
și avem poze pe pereți.
Lumea ești tu și lumea-s eu
Eu mă cunosc, tu te cunoști
Dar tot mă mir cum că mereu
Prostia trage tot la proști.
Deci cine-s eu, tu cine ești?
A cui-i coperta ce-o citesc?
A cui e poza ce-o cerșești
și-n rama căreia trăiesc?.
Deci eu sunt rama, conținutul
Ești tu ce-ntunecă oglinda
Aici se-nvârte tot ținutul
Unde trăim ținând doar grinda.
N-avem nici geamuri și nici ușă,
N-avem podea și nici o masă
N-avem nici scaun, doar o păpușă
Care n-a fost nicicând acasă.
De n-ai fi spart apoi oglinda
Am fi știut ceva mai mult,
Ne-am fi cântat în cor colinda
și-am fi știut cât sunt de cult.
Așa însă de-s alții-n lume
N-om știi ce s-a-ntâmplat cu noi
Deci vom rămâne fără nume
Dar indulgenți.. numai noi doi!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a relației dintre sine și celălalt. Vorbește despre o lume restrânsă la doi indivizi, pierduți în propriile reflecții și incapabili să se definească clar unul față de celălalt sau în raport cu lumea exterioară. Sugerează o izolare auto-impusă și o pierdere a sensului din cauza lipsei de conexiune cu ceilalți.