Cu sufletu-mi grădină te conduc,
tu Afrodită lui Uranos fiică,
pe drumurile care duc
spre-ncrucișările care despică
amurgul serilor de ziua-n care
timpul rămâne numai o mișcare.
Legendele bătrâne-nmuguresc
pe straturile sufletului meu
Și eu aștept din nou să făuresc
într-un cuprins de curcubeu
iubirea ultimei speranțe
fără săgeți și doleanțe.
Deci a venit și m-am supus
acelui Mare și nespus
divin oracol covârșit:
Renașterea e un sfârșit!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de renaștere ca un sfârșit, o transformare inevitabilă. Vorbește despre supunerea în fața destinului și acceptarea schimbării, chiar dacă aceasta implică o pierdere sau un final.