Vreau și eu să exist, Părinte,
Să fiu o piatră de hotar,
Dar ziua-mi geme, noaptea minte,
De viață nu mai am habar.
Nimic nu-i mai presus ca piatra
Pusă la baza temeliei,
Nimic mai dezmățat ca omul
Supus întreg nimicniciei.
De mult, odată, ca-n poveste
Ai stat și tu drept fundament,
Un David descojind Carrara,
Dar ai rămas doar ornament.
Acum te vinzi pe sub tarabe
Când cinstea nu e mai presus
De flecăreala unor babe
Pe bănci, în sat, înspre apus.
Încerc să mă ascund în stâncă
Sperând să vină un artist
Ce mă va scoate din adâncă
Zădărnicie, să exist!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a avea un scop și o valoare, dar și sentimentul de inutilitate și dezamăgire. Vorbitorul caută o transformare salvatoare, sperând că un artist îl va elibera din starea de zădărnicie.