Veste după vești și basme
despre prințul din Uruk
trec sub ziduri și se duc
cuprinzând Gaia în spasme.
Ce n-a fost, va fi să fie,
ce-a rămas, o umbră vie
aruncată ca un voal
prinsă de un paspoal
mitologic curcubeu
dar culori de scarabeu.
Cine-i pregătit, să moară
în noianul de durere
al deplinelor tăceri
unde doar cuvinte surde
înconjoară neputința
clipelor rămase-n urmă!
Iată, un boboc răsare
pe când ultimele ramuri,
nemișcate, în surdină,
se despart de străvezii
frunze, răvășind tăcerea
altor neîmplinite.
Gaia și-a desprins mantaua
trecerii-n singurătatea
revenirilor trecute
liniște-i totul, și pace
cine-i pregătit se duce,
cine nu, acela moare
pe când ultimele ramuri
se desprind din nemișcare.
Nu-i nici somn, nu-i nici visare;
numai Gilgameș și Gaia
care naște neputința
celor șapte cărți Mishlai!
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de moarte, mitologie și neputință, folosind figuri mitologice precum Gilgameș și Gaia. Versurile sugerează un ciclu continuu de trecere și transformare, unde liniștea și pacea coexistă cu durerea și neputința. Natura efemeră a existenței este accentuată de imaginile cu ramuri care se desprind și frunze care cad.