Destinul meu a fost cuvântul și contopirea lui în vers,
Eu nu l-am scris fiind doar sclavul pluralității-n univers,
Născut dintr-un cuvânt spre fraza fără vreun drept la un mormânt
Până în clipa-n care fraza se va-ntregi iar în cuvânt.
Destinul meu a fost cuvântul! Ori și-n ce limbă s-ar ivi,
Prin mine-și bate joc de mine, prin mine se-ntregește și
Prin mine vrea s-arate frazei că nu-i decât o consonantă,
Vocala – uneori – de știrbă și existență delirantă.
Îngenunchez să-i simt aroma și blestem când se ascunde-n mine,
Ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metaforă, ba-n rime,
Jucându-se de-a Fraza-Oarba – Copil-Destin de iad și sfânt
Ce m-a născut să simt durerea cuvântului în necuvânt.
De-mi va-ngădui la moarte – să mor, sper că-mi va-ngădui –
Voi întreba de Babilonul o joacă a fost spre-a mă-ntregi,
Iar eu unealta jucăriei – rupt în trei limbi – trăind cu gândul
Speranței că destinu-mi, totuși, nu poate fi fost doar cuvântul.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura destinului, văzut ca fiind strâns legat de cuvânt și limbaj. Vorbitorul se simte un instrument al acestui destin, un sclav al cuvintelor, căutând sens și întregire prin ele, dar și suferind din cauza limitărilor și ambiguităților lor.