Când luna se sparge de-al norilor zid
Și noaptea se frânge-n lumină,
Se-aude pe holuri un strigăt morbid
Venind dintr-o lume străină.
Nebunii sunt liberi, scăpați între cei
Ce-și duc nebunia legată
De razele zilei ca niște cercei,
Ofrandă trezirii lăsată.
Cum porțile lumii deschise-s acum
Stăpână e doar nebunia,
Ce-și pune o mască se-mbracă-n costum
Strigându-și spre cer omenia.
Dar cerul e roșu și totul în jur
Se scaldă-n amurgul târziu,
Doar El stă pe cruce și jur împrejur
E-o mare de sânge, e-un mare sicriu.
Când ziua se sparge de-al norilor zid
Când porțile toate-s deschise
Speranțele Domnului se sinucid
Din tot ce El împărțise!
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume întunecată, dominată de nebunie și moarte, unde speranța este pierdută și sacrificiul divin pare să fi fost în zadar. Este o meditație asupra decăderii și a pierderii credinței.