Carafa cu burgundul vin,
Ca fata blondă-n poală,
Pe malul toamnei jos pe Rin
S-a dus încet, domoală,
Cu apa, înspre Koblenz sus
Și firu-i tors de un apus
Încins de neagră smoală.
Că-i viața ta, că-i viața mea?
Pocalul dus la gură
Își scurge dulce seva grea
Cu-ntreaga-ncărcătură
De-arome ce stătură
O toamnă-ntreagă-n via cea.
Sub soarele târziu ce-ar vrea
Să-i dea Mediterană
Rază licorii ce-i părea
Că nu e prea renană.
Cu vârsta mea asană
Ce în burgund se prelungea.
– Ah, Doamne, cât de mult aș da
Să stai aici la masă
Cu un pocal a-mi dezmierda
Licoarea vieții-mi crasă.
Prea repede e toamnă
Mai dă-mi o cupă Doamnă!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a efemerității vieții, folosind metafora toamnei și a vinului. Naratorul își dorește să prelungească momentul prezent, savurând plăcerile simple înainte ca timpul să treacă prea repede.