Nu e vorba că trupul
ar fi ca un străin.
Este vorba că este o altă persoană.
Arătăm aceeași
față urâtă
lumii.
Când eu mă zgârii,
și el se zgârie.
Există femei
care pretind că l-au prins.
Un câine mă urmărește peste tot. Poate o fi al său.
Dacă stau liniștit, el este și mai liniștit.
Atunci îl uit.
Totuși, în timp ce mă aplec
să-mi leg șireturile,
el rămâne în picioare.
Reflectăm o singură umbră.
Dar a cui umbră este?
Mi-ar plăcea să spun
că „a fost la început
și va fi la sfârșit”,
dar n-am nicio certitudine.
Noaptea,
când mă așez
să amestec cărțile tăcerii noastre,
îi spun:
„Chiar dacă repeți
fiecare dintre cuvintele mele,
ești un străin.
E timpul să vorbești.”
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior și sentimentul de alienare față de sine. Vorbitorul se confruntă cu o parte din el însuși pe care o percepe ca fiind străină, o entitate separată care imită, dar nu comunică autentic.