Charles Baudelaire – Vocea

Balansoarul meu în bibliotecă s-a proptit,
Un Babel sumbru, unde ştiinţă, fabulă, roman,
Cu cenuşă latină şi praf grecesc s-au contopit.
Înalt ca o coală in-folio mă simţeam sub tavan.
Două voci mi-au vorbit. Una perfidă, ceva mai brutal,
Mi-a zis: „Pământul este dulce ca o prăjitură;
Eu pot (şi astfel plăcerea ta va fi fără final!)
Să-ţi dau mereu o poftă de mâncare pe măsură”.
Şi cealaltă: „Hai, vino, să călătorim în visări,
Dincolo de posibil şi de tot ce e cunoscut!”
Şi cânta ca o briză ce suflă pe ţărmuri de mări,
Ca un spectru mâhnit ce venea dintr-un loc neştiut,
Ce dezmiardă urechea şi apoi o umple de teamă.
Eu răspund: „Da! Voce dulce!” Din acel timp uitat
Pe care, vai, am putea să-l numim a mea dramă
Şi soartă. Din spatele unui decor frumos pictat
De existenţa imensă, în neagra genune
Eu văd limpede lumi care sunt atât de bizare
Şi, fermecat ca o pradă de a mea clarviziune,
După mine trag şerpi ce pantofii mi-i muşcă-n picioare.
Şi de-atunci, cum au făcut şi profeţii de-atâtea ori,
Iubesc şi oceanul şi deşertul lipsit de hotar;
Râd când e doliu, vărs râuri de lacrimi la sărbători
Şi găsesc gusturi bune chiar şi-n vinul cel mai amar;
De multe ori cred că sunt minciuni faptele reale,
Cad în gropile-adânci când privesc către norii pufoşi.
Însă vocea mi-a zis: „Ai grijă de visele tale:
Pentru cei înţelepţi proştii sunt amuzanţi şi frumoşi!”