Vin’ lângă mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiară adorată!
Vreau să-mi înfăşur mâna-nfiorată
În coama părului tău greu şi gros;
În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund
Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.
Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârşit sărut prelung şi greu.
În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gând chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De săruturi şi aprigă uitare.
Robit acestui crud şi drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Şi, mucenic blajin care-şi deschide
El însuşi rănile, de râvnă plin,
Voi suge-otrava binecuvântată,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vârfu-acestor sâni rotunzi şi duri
În care n-a fost suflet niciodată.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație toxică și obsesivă, unde uitarea și desfătarea se împletesc. Protagonistul se abandonează unui destin crud, căutând alinare în brațele unei ființe ademenitoare, dar lipsite de suflet.
