Fără de preget, Dracul, cu gându-i mă-nconjoară,
Pluteşte împrejuru-mi ca boarea nevăzută,
Îl sorb şi-mi simt plămânii în flacăra-i amară,
Umplându-mi-i o poftă etern reîncepută.
Şi, cunoscând adânca-mi iubire pentru Artă,
Mi-apare-n chipul unei femei desăvârşite,
În suflet îmi pătrunde, acum deschisă poartă,
Obişnuindu-mi firea cu marile-i ispite.
De-a Domnului privire departe mă alungă,
Urâtu-i o câmpie cu-nveninată dungă
Iar paşii-s grei de trudă, privirile mă dor,
Veşmintele-mi sunt zdrenţe în sângerarea rănii,
Abia mă port prin rele care mă-mpart, mă vor
Sub arma nemiloasă a veşnicei pierzanii!
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu ispita și pierderea credinței, sugerând o cădere în păcat prin intermediul artei. Protagonistul se simte atras de o forță întunecată care îl îndepărtează de divinitate, conducându-l spre pierzanie.