Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Și sânii mei de care atâția se striviră
Poeților o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă și adâncă.
În larg azur ca sfinxul stau mândră și ciudată;
Mi-i inima de gheață și trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Și nu plâng niciodată și nu râd niciodată.
Poeții, pe vecie ursiți făpturii mele,
Ca-n fața unui templu cu mândri stâlpi senini,
Își vor petrece viața în studii lungi și grele;
Căci am, ca să-i înduplec pe-acești amanți blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-așterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
Sensul versurilor
Piesa descrie o frumusețe rece și eternă, asemănătoare cu un sfinx, care inspiră poeții, dar nu oferă căldură emoțională. Frumusețea este văzută ca o sursă de inspirație artistică, dar și ca o povară pentru cei care o contemplă.