Vii din înalte ceruri sau ieși din adâncime,
O, Frumusețe? Reaua și buna ta privire
Împrăștie de-a valma și fericiri și crime,
De aceea tu cu vinul te potrivești la fire.
În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă și-o amforă-ți e gura;
Și când reverși miresme de-amurguri cu furtună
Se face laș eroul, vitează stârpitura.
Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ține;
Și bucurii și chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine.
Calci peste morți de care îți râzi cu mult dispreț;
Ai juvaieruri multe și Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut, și-Omorul e un breloc de preț
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.
Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare,
Slăvindu-te drept torță când a început să ardă.
Acel ce-și strânge lacom iubita-n brațe pare
Un muribund ce-n taină mormântul și-l dezmiardă.
Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O, Frumusețe! monstru naiv și fioros!
Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag și misterios?
Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină! –
Faci lumea nu prea slută și clipa nu prea grea?
Sensul versurilor
Piesa explorează natura complexă și contradictorie a frumuseții, văzută ca o forță distructivă și fascinantă în același timp. Vorbitorul este captivat de această frumusețe, indiferent de originea ei, acceptând atât plăcerea, cât și suferința pe care le aduce.
