Charles Baudelaire – Duhul Vinului [L’âme du Vin]

În sticle, într-o seară, cânta un duh de vin:
„Drag om dezmoștenit, spre tine răspândesc
Din închisoarea mea cu ceară roș-carmin,
Un cântec de lumină și de amor frățesc.
Știu că e trebuință, pe dealul dogorit
De nădușeală, chin și soare arzător
Ca să primesc o viață, un duh neprihănit;
Și nu voi fi nicicând ingrat, nepăsător.
Căci simt o bucurie și-un minunat avânt
Alunecând pe gât când omul e trudit,
Iar pieptul lui fierbinte e un mai blând mormânt
Decât e bolta rece sau beciul cel umbrit.
Oare auzi refrenul duminical, supus,
Speranța care-n sân mereu îmi va trăi?
Cu coatele pe masă, cu mânecile sus,
Mă vei glorifica și mulțumit vei fi.
Soției tale ochii eu îi aprind discret
Și fiului îi dau putere și culori,
Iar pentru cel ce este în viață slab atlet
Voi fi ca un ulei pe mușchi la luptători.
În tine o să vărs ambrozii vegetale,
Grâu bun de la acel Semănător etern,
Căci din iubirea noastră se nasc versuri regale
Ce pentru Dumnezeu ca florile se-aștern!”